A deschis geanta, ca să-și scoată ochelarii. Era pe la șaizeci și ceva de ani. Avea baticul tras pe frunte și nu îmi amintesc să fi avut pe ea o altă culoare, decât negru. A desfăcut fermoarul, iar apoi a deschis poșeta larg. L-am văzut pe Dumnezeu stând înăuntru. Bătrâna îl ducea pe umăr, fără să se plângă că e greu. O carte de rugăciuni cartonată, una fără copertă, o carte de rugăciuni mică, lângă o altă carte de rugăciuni mai mare. O icoana șifonată de vreme lângă alte iconițe mai mici, mai vechi sau mai recente. Nu doar viața femeii părea să fi încăput în geanta aia, ci lumea întreagă. O lume care, până la urmă, se reduce la o bătrânețe care atârnă de mila unor sfinți, ale căror icoane și iconițe vor înlocui fardurile din poșetele multora dintre noi. Am ridicat privirea și am privit-o scurt. Apoi am stat și m-am gândit. Din ce moment al vieții Dumnezeu își are locul în poșetă? Și când înlocuim fardurile cu icoane și cărți de rugăciuni?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu