Dragă generație mută,

              Mă adresez ție, adunătură de minți încuiate, al căror destin stă neclintit într-un șir de aplicații gratuite. Lăsați telefoanele, mai treceți și pe la teatru! La cafeneaua de peste drum, pe trepte, trei cupluri așteaptă să se elibereze locuri la nefumători. La trei din patru mese, oamenii butonează. Dacă nu ar fi muzică pe fundal, liniștea ar muri, sufocată de propria ei tăcere. Puneți asta într-o piesă de teatru! Ocupați locurile și scoateți-vă din reflex conectarea la rețeaua wireless. Așezați pe scenă o masă și patru scaune. Pe fiecare scaun puneți un telefon, cu internetul activ. Invitați un grup de tineri, fumători, de la cafeneaua de vis-a-vis. Lăsați-i pe ei să-și aleagă locurile. Nu mai ocupă nimeni scaunul de la geam, ca odinioară. Aduceți ceva de băut, iar după al treilea rând de cafele, luați telefoanele. La început, vor fi nervoși, puțin agitați. Vor începe să dea din mâini, să gesticuleze mânia. Când vor simți gustul amar al realității, nu vor găsi decât patru pereți goi, mult fum și întuneric. Geamurile stau închise cu lacăte. De o bucată de vreme, nu a mai vrut nimeni să vadă soarele. Se străduiesc să-și vorbească, însă nu reușesc. Buzele le sunt lipite, din ziua în care lacătul a închis, răzbunător, întunericul. Gândul că sunt muți îi cutremură. Știu că, odată, nu demult, puteau să vorbească, stăteau la povești, se nășteau relații, se clădeau prietenii. Lipsa de comunicare își va face, subtil, prezența. Telefoanele au trimis departe graiul, butoanele au ucis, rând pe rând, cuvintele. Ridicați cortina! Piesa a luat sfârșit. Tocmai s-au descuiat mințile a patru oameni. Următorii patru sunt așteptați la masă. Nu vrea nimeni să stea la geam?